În condiţiile de astăzi, pe fondul accentuării crizei economice globale, orice persoană juridică este afectată în mod direct, situându-se de o parte sau de alta, fie în calitate de creditor, ce are de recuperat creanţe, fie în calitate de debitor, care se vede în imposibilitate de a-şi onora plăţile.
În aceste condiţii, o bună parte dintre creditori, speriaţi de dimensiunile crizei, apelează în mod automat la procedura insolvenţei, având îndeplinite condiţiile minime obligatorii: creanţa certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile, cuantumul minim al creanţei de 10.000 lei. Orice creditor care îndeplineşte condiţiile de mai sus, poate introduce cererea la tribunal, sperând astfel să îşi recupereze cât mai repede şi ,,sigur’’ creanţa pe care o are împotriva debitorului. Considerăm, însă, că utilizarea procedurii insolvenţei în scopul recuperării creanţelor, împotriva debitorilor rău-platnici trebuie folosită în mod prudent şi responsabil de către orice creditor. Ce înseamnă acest lucru?
Statisticile din prezent sunt alarmante şi reflectă situaţia, mai mult decât gravă, în care se află societăţile comerciale. Dacă la sfârşitul anului 2008 erau înregistrate 14.483 de dosare de insolvenţă, la sfârşitul anului 2007 se poate vorbi de jumătate, adică aproximativ 7.000 de dosare de insolvenţă. La începutul anului 2009 s-au înregistrat dosare de insolvenţă cu 50% mai mult ca anul trecut, în aceeaşi perioadă, numărul acestora ridicându-se la 5.173. Aceasta este situaţia în cifre, realitatea, însă, ne arată o multitudine de situaţii particulare. Apreciind cifrele de mai sus, se poate spune cu certitudine că societăţile comerciale se confruntă cu probleme majore, însă o parte din acestea pot fi rezolvate şi pe alte căi sau chiar evitate.
Am vorbit de ,,prudenţă’’ şi ,,responsabilitate’’, manifestate de creditorii care iniţiază orice demersuri legale în vederea recuperării datoriilor pe care le au. O bună parte dintre ei apelează în mod imediat la procedura insolvenţei, convinşi fiind că este singura cale sigură de recuperare a debitelor, fără a lua în calcul că, în acest fel, se expun ei înşişi numeroaselor riscuri, cum ar fi: existenţa mai multor creditori, existenţa priorităţii la distribuirea sumelor, satisfacerea cu prioritate a creditorilor cu rang prioritar, posibilitatea efectuării compensărilor cu anumiţi creditori etc. Înainte de a apela la procedura insolvenţei, orice creditor trebuie să analizeze cu atenţie maximă dacă îi este favorabilă această procedură, deoarece, prin introducerea cererii de declanşare a procedurii, debitorul va fi asaltat şi de alţi posibili creditori, care îşi vor depune în mod sigur declaraţiile de creanţă, înscriindu-se astfel la masa credală, în condiţiile în care, o data cu începerea procedurii insolvenţei, orice acţiune judiciară şi extrajudiciară se suspendă, iar recuperarea în continuare a creanţelor se poate face numai prin procedura insolvenţei iniţiate de un anumit creditor.
În România, din păcate, mai persistă ideea de ,,pedepsire’’ a debitorului rău-platnic, prin declanşarea procedurii insolvenţei, situaţie în care toţi creditorii existenţi îşi revendică în acelaşi timp drepturile băneşti împotriva unui singur debitor, care este pus, la un moment dat, în imposibilitatea de a satisface creanţele tuturor. Spre exemplu, în Franţa această concepţie a existat până acum 20 de ani, după care legislaţia şi practica s-au reorientat, în sensul că orice debitor, care întampină anumite dificultăţi în activitatea sa, poate apela la ,,protecţia’’ tribunalului, această protecţie concretizându-se în oferirea posibilităţii de redresare şi, în final, în posibilitatea reală de a face faţă unei situaţii de criză. În România, însă, o bună parte din dosarele de insolvenţă sunt iniţiate de creditori care se consideră perfect indreptăţiţi să apeleze la această procedură, fără a prevedea situaţiile dezastruoase la care se poate ajunge, existând posibilitatea, de cele mai multe ori, aproape iminentă, de a nu mai putea recupera nimic. Evident, în condiţiile în care debitorul nu îşi mai poate redresa activitatea în niciun fel, este justificată pe deplin procedura insolvenţei, în cadrul căreia se poate solicita şi tragerea la răspundere a persoanelor vinovate. Atâta timp, însă , cât mai există o şansă cât de mică de a evita ,,distrugerea’’ activităţii debitorului, activitate care poate fi reluată şi care poate produce, creditorul nu trebuie să o ignore, deoarece e mai bine totuşi să obţii întreaga datorie sau măcar o parte din ea peste o anumită perioadă, decât să nu obţii nimic.
Până la a iniţia un dosar de insolvenţă, se poate apela şi la alte căi de recuperare a datoriilor, cum ar fi: i) negocierile şi concilierile (în primul rând), prin elaborarea unui plan de eşalonare a plăţilor, oferindu-i debitorului aflat în dificultate şansa să îşi redreseze activitatea; ii) iniţierea procedurilor urgente de recuperare a creanţelor, întemeiate pe legile existente: Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 – privind procedura somaţiei de plată, Ordonanţa de Urgenţă nr. 119/2007 – privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contractele comerciale; iii) în cazul existenţei instrumentelor de plată bancare, investirea acestora cu formulă executorie şi executarea prin executorii judecătoresti. Aceste căi sunt mai sigure pentru recuperarea oricărei creanţe, deoarece debitorul nu este asaltat de toţi creditorii săi în acelaşi timp, putând să facă faţă, succesiv, unor executări silite. Mai există şi asa numita reorganizare judiciară, procedură specifică în cadrul insolvenţei, însă rar utilizată şi chiar mai puţin apreciată de doctrinarii dreptului, deoarece este destul de greoaie, iar legea nu o reglementează în mod clar şi concis.
În concluzie, dat fiind situaţia din prezent, creditorii trebuie să manifeste de două ori mai multă grijă şi atenţie, înainte de a decide modalitatea legală de recuperare a creanţelor, deoarece aceasta îi poate duce fie la posibilitatea reală de a mai recupera ceva, fie la pierderea definitivă a oricărui mijloc de stingere a datoriilor.