Prin Sentinţa nr. 1302/com din data de 3.12.2010, Tribunalul Iaşi, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată împotriva unei hotărâri date in soluţionarea unei cereri în anulare, cerere în anulare formulată impotriva ordonanţei de plată, în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007. Instanţa a motivat că „nefiind vorba de o hotărâre judecătorească rămasă definitivă la instanţa de apel sau prin neapelare sau de o hotărâre pronunţată de o instanţă de recurs în rejudecarea fondului, domeniu de incidenţă clar reglementat în ceea ce priveşte calea de atac a revizuirii” cererea de revizuire este inadmisibilă. „Pe cale de consecinţă, atâta timp cât hotărârea supusă revizuirii nu a fost pronunţată în apel sau în recurs, prin rejudecarea fondului, în acest din urmă caz, calea de atac extraordinară are caracter inadmisibil”.

Pornind de la această hotărâre, ne propunem sa analizăm în continuare admisibilitatea revizuirii hotărârilor date în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 – privind masurile pentru combaterea intarzierii executarii obligatiilor de plata rezultate din contracte comerciale.

În prealabil, arătăm că revizuirea este o cale de atac extraordinară de retractare, comună şi nesuspensivă de executare, putând fi exercitată doar împotriva hotărârilor definitive în cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de lege.

Includerea revizuirii în cadrul căilor de atac extraordinare are drept consecinţă calificarea acesteia ca o cale de atac nedevolutivă, deoarece se realizează astfel doar un control al hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, de regulă, probe noi şi fără a avea loc o nouă judecată în fond.

Articolul 322 alin. (1) din Codul de procedură civilă, stabilind obiectul revizuirii, statuează că revizuirea priveşte hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul; apoi, analiza unei cereri de revizuire trebuie să se încadreze în motivele expres şi limitativ prevăzut de art. 322 pct.1-9 din Codul de procedură civilă.

Deoarece revizuirea are ca scop generic îndepărtarea erorilor săvârşite în legătură cu starea de fapt stabilită prin hotărâre definitivă, este general admis că această cale de atac trebuie să vizeze hotărârile care au rezolvat fondul pretenţiei dedusă judecăţii.

Condiţia ca revizuirea să privească o hotărâre de fond este însă prevăzută explicit numai în cazul hotărârilor pronunţate de instanţa de recurs. Interpretarea literală a dispoziţiilor art. 322 din Codul de procedură civilă impune concluzia că doar pentru deciziile din recurs legea cere condiţia evocării fondului. După cum s-a arătat în doctrină, în legătură cu hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, textul nu pune în mod expres condiţia restrictivă de a fi hotărâri de fond, dar, fiindcă revizuirea nu poate fi exercitată decât pentru motivele expres prevăzute de lege, iar aceste motive sunt legate, de regulă, de situaţia de fapt, care se rezolvă prin hotărârile de fond, această condiţie a fost extinsă şi la hotărârile definitive pe care le precizează art. 322 din Codul de procedură civilă.

După intrarea in vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte comerciale, în practica judiciară s-a conturat poziţia instanţelor de judecată privind inadmisibilitatea revizuirii in condiţiile art. 322 din Codul de procedură civilă, pe motiv că nu poate fi formulată împotriva unei hotărâri date in soluţionarea unei cereri în anulare, deoarece acestei căi extraordinare de atac îi sunt supuse doar hotărârile care evocă fondul.

În interpretarea art. 322 din Codul de procedură civilă această critică reţinută de instanţele de judecată îşi produce efecte şi este valabilă doar în contextul unui cadru procesual clar definit, respectiv ,,precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci cand evocă fondul”. Este evident că, în cazul unei hotărâri date în recurs, revizuirea este inadmisibilă faţă de lipsa fondului cauzei.

Însă, revizuirea promovată împotriva unei hotărâri date in soluţionarea unei cereri în anulare pronunţate în condiţiile O.U.G. nr. 119/2007, apreciem că este încadrată în cadrul tezei întâi a art. 322 din Codul de procedură civilă, varianta finală ,,revizuirea unei hotărâri rămase definitive (…) prin neapelare”.

Astfel, sentinţa dată în cadrul unei cereri în anulare nu este susceptibilă de soluţionare prin apelare, prin cadrul procesual stabilit de prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007. Prin această prevedere a hotărârii rămase definitive prin neapelare, legiuitorul nu mai stabileşte neechivoc caracterul de ,,hotărâre… când evocă fondul” , ca şi în cazul hotărârii date în recurs. Or, in aceste condiţii, intervine principiul unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus). Şi, în acest sens, trebuie să aplicăm principiul legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, şi nu în sensul neaplicării (actus intepretandus est potius ut valeat quam pereat).

Pornind de la aceste principii instituţia revizuirii vizează îndreptarea erorilor de fapt, faţă de recurs, spre exemplu, care are in vedere erorile de drept în primul rând. În materia revizuirii ,,a evoca fondul” în primă instanţă înseamnă a examina raportul juridic dedus judecăţii prin prisma probelor administrate în cauză. Astfel, o sentinţă pronunţată în urma soluţionării cererii în anulare, în evocarea fondului, dacă instanţa a schimbat situaţia de fapt în urma analizei probelor, stabileşte clar caracterul pentru exercitarea revizuirii sentinţei.

Cu privire la ,,evocarea fondului”, susţinem in totalitate faptul că, cel puţin cu privire la soluţionarea cererii în anulare, nu poate fi reţinut faptul că nu se evocă fondul, doarece instanţa de control, în soluţionarea cererii în anulare va analiza toate aspectele cauzei. În susţinerea acestei opinii s-au pronunţat şi alti autori, în analiza procedurii somaţiei de plată reglementată de Ordonanţa de Guvern nr. 5/2001, total aplicabilă şi în cazul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 ,, …procedura somaţei de plată, în ansamblul său, nu exclude cercetarea fondului raporturilor juridice între părţi decât în prima fază. Dacă debitorul împotriva căruia s-a pronunţat o ordonanţă potrivit Ordonanţei de Guvern nr. 5/2001 formulează acţiune în anulare, instanţa învestită cu o astfel de cerere va analiza apărările de fond formulate de acesta împotriva pretenţiilor creditorului, ceea ce presupune că a doua fază a procedurii nu mai poate fi caracterizată drept lipsită de orice analiză a fondului raporturilor juridice dintre părţi”

Ca atare, sentinţa comercială dată în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 poate fi obiect al revizuirii ca hotărâre pronunţată în primă instanţă, prin care s-a analizat fondul pretenţiei deduse judecăţii, şi care a rămas definitivă prin neapelare. În concluzie, revizuirea priveşte toate hotărârile prin care s-a soluţionat fondul pretenţiei deduse judecăţii, deoarece motivele prevăzute la art. 322 din Codul de procedură civilă vizează, ca regulă, situaţia de fapt.

În sfera hotărârilor ramase definitive prin neapelare trebuie incluse nu numai hotărârile împotriva cărora nu s-a exercitat calea de atac, apelul, ci şi hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, întrucât şi acestea sunt definitive. Este si situatia ordonanţei de plată reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007, care este o hotărâre definitivă, mai mult de atât, chiar executorie.

Fiind o cale de atac, revizuirea nu declanşează un litigiu nou, ci reprezintă numai o fază procesuală a aceleiaşi cauze, ceea ce face ca în mod firesc ea sa nu se poată desfăşura decât în cadrul procesual deja existent in etapele procesuale anterioare. În aceste condiţii, interesul promovării cererii de revizuire aparţine persoanelor care au avut calitate de parte în procesul iniţial. Din aceste considerente, precum şi din faptul că hotărârea pronunţată în soluţionarea cerereii de emitere a ordonanţei de plată este definitivă, se justifică în mod deplin aplicabilitatea şi admisibilitatea revizuirii.

Prin menirea sa, instituţia revizuirii reprezintă o cale extraordinară de atac, care are rolul de a supune controlului judiciar îndreptarea erorilor de fapt. Aceasta nu poate, în afara condiţiilor de strictă interpretare, să limiteze accesul la justiţie şi echitate, precum şi la controlul judiciar a tuturor acţiunilor deduse judecăţii, indiferent că acestea provin din acţiuni cu reglementări speciale sau cele de drept comun.

Această interpretare a noastră este sintetizată de Prof. Univ. Dr. I. Deleanu ,, …este admisibilă contestaţia în anulare şi, exceptând motivul prevăzut de art. 322 pct. 3 din Codul de procedură civilă, este posibilă şi revizuirea. Fiind in prezenţa unei judecăţi în fond şi în considerarea dreptului părţii de acces la justiţie şi a dreptului acesteia la un proces echitabil, nu vedem niciun obstacol legal pentru execrcitarea acestor căi de atac. … Altfel, în cazul inadmisibilităţii căilor de atac de retractare, ar trebui să admitem, ad absurdo sensu, că în prezenţa unor neregularităţi grosiere – cum sunt cele constituite ca motive ale celor două căi extraordinare de atac – părţii nu-i rămâne decât consternarea şi perplexitatea”.

Faţă de toate argumentele menţionate mai sus apreciem că instituţia revizuirii este admisibilă în procedura ordonanţei de plată reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007.

Avocat Oleg Burlacu
Revista de Drept Comercial nr. 6
iunie 2011