În relaţiile comerciale, agenţii economici se bazează, de obicei, pe buna credinţă de realizare a obiectivelor contractului. Dar, ca în orice activitate, părţile înţeleg să se asigure şi cu privire la realizarea prin constrângere, în caz de nerealizare benevolă, a contractelor. Principiul constrângerii se identifică prin alegerea instituţiei care va interveni în soluţionarea divergenţelor. Instituţia poate fi instanţa de judecată sau Curtea de Arbitraj.
Orice relaţie contractuală dintre părţi presupune stabilirea cât mai exactă a principiilor care vor guverna acea relaţie, principii care au în vedere felul în care părţile înteleg să îşi asume drepturile şi să îşi îndeplinească obligaţiile. Definirea cât mai exactă a acestor reguli are ca efect protejarea intereselor părţilor. În condiţiile în care există riscul, în condiţiile actuale, de neîndeplinire a obligaţiilor contractuale asumate, mai ales, cele de neplată, părţile trebuie să se asigure prin găsirea unor mijloace căt mai eficiente şi rapide pentru recuperarea creanţelor şi soluţionarea problemelor ivite.
Dintre toate aceste principii şi reguli un rol important îl deţine stabilirea cu exactitate a instituţiei abilitate să soluţioneze diferendele apărute, în cazul în care părţile nu se înţeleg amiabil cu privire la anumite situaţii ivite în derularea raporturilor contractuale. Evident, înţelegerea părţilor, de comun acord, cu privire la anumite aspecte litigioase, prezintă avantajul stingerii stării conflictuale, fără a mai presupune avansarea unor cheltuieli şi  trecerea unei perioade lungi de timp, care, de cele mai multe ori,  acţionează în defavoarea părţilor contractante.
În orice relaţie contractuală, voinţa părţilor este cea care primează, evident, în limitele legii. De aceea, în momentul stabilirii acestei relaţii, părţile sunt libere să aleagă între instituţiile competente a le soluţiona eventualele litigii. Astfel, părţile pot opta, în soluţionarea diferendelor, fie în favoarea instanţelor judecătoreşti competente, fie în favoarea Curţilor de Arbitraj, care pot soluţiona litigii comeciale şi civile, interne şi internaţionale. În condiţiile în care părţile au optat pentru soluţionarea diferendelor pe calea arbitrajului, nu se mai poate opta pentru soluţionarea litigiului în faţa instanţelor judecătoreşti de drept comun, cu excepţia cazului în care prin introducerea cererii la instanţa judecătorească de către reclamant, pârâtul se prezintă şi nu se opune acestui lucru.
Dacă în alegerea instanţelor judecătoreşti nu este obligatorie menţionarea în mod expres a instanţei, putându-se aplica regulile generale, nu acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul curţilor de arbitraj. Pentru a fi investite acestea din urma în mod legal cu soluţionarea unui litigiu, este necesar ca părţile să înţeleagă şi să convină ca litigiul, care ar apărea, să fie soluţionat pe calea arbitrajului. Acest lucru se poate realiza printr-o convenţie arbitrală, care se poate încheia fie sub  forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal, fie sub forma unei întelegeri de sine stătătoare, denumită compromis.
Alegerea competenţei în soluţionarea litigiilor în favoarea curţii de arbitraj prezintă, în opinia noastră, o serie de avantaje:

• cunoaşterea exactă a instituţiei care va soluţiona litigiul, nelăsând loc interpretărilor. In România, litigiile comerciale şi civile, interne sau internaţionale,  sunt soluţionate de către Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, prin tribunalul arbitral;
• părţile beneficiază de consultanţa procedurală, gratuit, prin personalul de specialitate al Curţii de Arbitraj;
• asigurarea confidenţialităţii dosarului, prin faptul că dosarul litigiului este confidenţial, nicio persoană neavând acces la dosar fără acordul scris al părţilor;
• posibilitatea desemnării persoanelor care să judece litigiile, în persoana unor arbitri, specializaţi în domeniul dreptului comercial şi civil şi al relaţiilor economice internaţionale;
• cuantumul taxelor arbitrale, comparativ cu cele din dreptul comun, sunt mai mari, însă există posibilitatea ca taxele arbitrale să fie plătite în două tranşe egale, prima la introducerea cererii de arbitrare, iar a doua cel târziu la primul termen de arbitrare. De asemenea, un avantaj în plus ar fi faptul că dacă dovada plăţii taxei arbitrale nu se face o dată cu introducerea cererii sau în termenul prescris în acest scop, cererea de arbitrare se restituie reclamantului, nu se anulează, ca în cazul soluţionării litigiilor de către instanţele judecătoreşti, potrivit dreptului comun în materie. Un alt aspect de reţinut este faptul că taxele pot fi reduse procentual, în condiţiile prevăzute de lege, cum ar fi de exemplu, reducerea cu 25% a taxei în cazul în care litigiul este soluţionat de un arbitru unic sau reducerea cu 50% în cazul împăcării părţilor sau a renunţării la arbitrare, de asemenea, restituirea taxei în totalitate în cazul în care instanţa judecătorească anulează sentinţa arbitrală pentru necompetenţă etc.
• rapiditatea soluţionării litigiului arbitral, prin instituirea unor termene exprese, cum ar fi, de exemplu, obligaţia tribunalului arbitral de a pronunţa hotărârea în termen de cel mult cinci luni de la data constituirii sale, dacă părţile nu au convenit altfel;
• soluţionarea litigiului prin pronunţarea unei sentinţe arbitrale, care are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive şi obligatorii. Sentinţa arbitrală se investeşte cu formula executorie, constituind titlu executoriu şi se execută silit ca şi o hotărâre judecătorească. Calea de atac ce poate fi exercitată împotriva acestei sentinţe este acţiunea în anulare, pentru motive expres prevăzute, introdusă la instanţa competentă potrivit legii.

Toate aceste aspecte trebuie luate în calcul de către orice parte contractantă, dar în mod cert se nuanţează o înclinaţie spre Curţile de Arbitraj, prin faptul că orice agent economic are interesul de soluţionare a conflictului în termen cât mai urgent.

Av. Lauriana Burlacu
Bucuresti,
09.02.2009